Parfum de pere coapte
Data publicarii: 16 Ian 2009, în categoria Sensibilitati | 12 comentarii »
Astazi, in timp ce ma intorceam acasa de la serviciu, pe masina, un puternic si obraznic parfum de pere coapte, parguite si mustoase, care-si improasca sucul in vazduh atunci cand simt taria dintilor cum li se infing in pulpa carnoasa si catifelata, a inceput sa-mi zguduie din temelii narile infundate de raceala ce ma bantuie de cateva zile bune.
De unde-a venit nu stiu, lucru sigur ca nu din masina, in care n-am mai facut curatenie din secolul trecut si nici din aerul umezit de fulgii ce se lasau agale din ochii bulbucati ai norilor in grayscale. De multe ori mi se intampla sa simt un miros puternic de flori, fructe sau de padure de mai in spatii in care parfumul e ultimul lucru scos afara din agenda invizibila a ambientarii.
Si ce parfum… In satul copilariei mele, acolo unde aveam puterea sa opresc timpul in loc ori de cate ori imi infundam gandurile in aerul tare al serilor cu povesti si miros de iasomii si unde fiecare anotimp crestea pe umerii mei aripi de idealuri pe care le ridicam si le coboram doar in imaginatia mea, exista un par ale carui roade pline de must galben si lipicios se impregna pe salele buzunarelor de la pantaloni si in sanurile in care le doseam doldora, de teama ca proprietarul sa nu ne mai permita ospatul si a doua oara. Atunci… aveam noua vieti si traiam cu implinirea si sentimentul plinatatii pe care-l dobandesc numai batranii intelepti din satele in care, in durerile facerii, vesnicia inca mai naste vremuri de poveste. Copil fiind, lumea mi se parea un glob de marmura intr-un noian de necunoscute, fara cap si fara sfarsit, cu zambete incrustate pe plasmuirea fina a gurii pline de nevinovatie. Traiam un vis din care m-am trezit brusc matur, cu acelasi zambet lung si plin de voiosie, dar regizat in colturile gurii care si-a pierdut inocenta, iar buzele-i, odata de purpura, au devenit stravezii.
Azi, pentru cateva momente si-ntr-un noian de virtuozitate, am retrait clipele cand imi strujam gura cu mustul vascos al perelor zemoase si parfumate, fericite ca le muscam din carne si ca le devoram vesmintele galben-aurii ca pe niste nostime aduceri aminte a viselor de altadata…
Nu stiu de-a disparut cu totul sau inca-l mai port in narile-nfundate… si nu-l mai pot simti…
Intr-adevar…fructele, esenta lor ne face sa ne aducem aminte doar de lucrurile frumoase!!
eu, intr-un colt de gradina, la umbra, rezemata de zid, plina de vanatai, cu rochita patata, plangand, muscand cu furie ca si cum mi-ar fi razbunat lacrimile dintr-o para zemoasa… nici nu mai tin minte cati ani aveam… eram destul de mica, in orice caz
nu sunt de acord cu ce a scris mihaela… pentru mine nu e o amintire care sa imi faca placere… chiar daca imi plac mult strugurii, perele si alte fructe zemoase. este si vina mea… pentru felul in care aleg sa ma folosesc de tot felul de senzatii care imi produc placere (tactile, gustative, olfactive) ca sa incerc sa imi purific lumea atunci cand ceva a mers ingrozitor de prost. insa apoi ajung sa asociez placerea intensa cu durerea intensa care a precedat-o
cand sunt furioasa si simt ca imi ia foc capul caut senzatia de rece asociata cu orice alte senzatii. tin la rece fructele si parfumurile. spal fructele sub jet de apa rece pana cand simt ca imi ingheta mainile. imi place sa simt parfumul rece pe piele. simt cum imi ingheta gura la prima muscatura si as vrea sa pastrez cumva senzatia aia
tin minte ca atunci cand eram mai tanar si eram in sat la bunica,avea un par mareeeee de tot…cu pere malaiete…si chiar langa fantana si cum ma urcam pe fantana (era sa si cad odata) si apoi ma cataram in pom si ma infructam din delicioasele roade….Ce vremuri bune
@ mihaela, asa-i ca ne aduca aminte de copilarie si de intamplarile ei? Parca fiecare moment din viata l-am putea asocia unui fruct.
@ brotozaurel, daca incerci sa purifici lumea atunci cand ceva a mers prost, inseamna ca ai un gand bun: acela de a indrepta lucrurile. Reusesti intotdeauna?
@ Buddhalova, ce vremuri bunde, chiar… Pana si fantanile aveau semnificatia lor bine determinata. Perele si ciresele erau insa deliciul verii.
incerc sa indrept lucrurile pentru ca ma simt vinovata cand ceva merge prost. nu pot sa nu ma gandesc la faptul ca o decizie a mea ar fi putut schimba cursul evenimentelor. si simt nevoia sa fac ceva, orice. dar uneori simt ca fac mai mult rau decat bine
@ brontozaurel, cand ai gandul ca faci bine, nu ai cum sa faci rau. Inseamna ca nu te inteleg ceilalti. E o problema, poate, de comunicare. Se poate rezolva cu cateva cuvinte frumoase.
Sa-ti fie rusine… mi-ai fdacut pofta de pere… ma duc maine sa-mi cumpar.
“Traiam un vis din care m-am trezit brusc matur, cu acelasi zambet lung si plin de voiosie, dar regizat in colturile gurii”… Liviu, ma tem ca primul meu comentariu scris pe blog-ul tau corelat cu ceea ce voi scrie acum, iti vor aduce in gand ideea ca iti fac prea multe complimente, iar eu nu obisnuiesc sa fac complimente, nu in sensul de lingusire. Dar imi voi asuma acest risc:) Ma bucur mult (!) ca azi imi aminti de blog-ul tau si intrai sa citesc ceva din el. Nu stiu cum reusesti, insa felul in care scri, mereu imi atinge sufletul si imi readuce in minte amintiri pe care le credeam uitate, pentru ca le-am ignorat ani la rand. Ceea ce ai scris mai sus, imi evoca multe clipe din copilaria mea, in cea mai mare parte a ei aflandu-ma la tara, in satul bunicilor. Acolo am cunoscut aromele fructelor si florilor, pamantului si aerului. Cataratul prin pomi, (plina de curaj:P ) cu scopul de a gusta din fructele al caror parfum mi se parea ca il simteam chiar daca pomul era departe de mine. Mirosul pamantului din care asteptam sa rasara florile, “aroma” stropilor de ploaie pe care o simteam cand inca se aflau in nori… si zambetul ce imi aparea pe fata intr-un mod atat de naiv de fiecare data cand treceam pe sub un pom inflorit… poate un mar
… Era cel mai bun mod de a simti fiecare zi, anotimp si chiar viata in sine. Este uimitor cum un miros, cateva randuri scrise sau un cantec ne amintesc cipe pe care le-am trait cu adevarat. Uneori, in cotidianul lipsit de caldura sufleteasca, culoare sau gust, mi se pare ca uit sa zambesc. Dar ma simt norocoasa cand citesc ceva si simt cum zambetul imi indeparteaza masca, sau cand vad o pasare in zbor si pentru cateva clipe imi amintesc cat de mult imi doream sa zbor cand eram copil.
Merci!
@ madi, comentariul tau nu mai are nevoie de niciun comentariu-raspuns. Eu iti multumesc ca vii sa citesti ce scriu si ca apreciezi literele mele. Te astept cu un guest-post oricand, ca vad ca ai un talent deosebit la scris, si e pacat sa il tii numai pentru tine. Prin urmare, te invit la scris. Cat se poate de serios.
Excelenta descrierea savoarei fructului. Atatea epitete adunate la un loc… de mult nu am mai vazut. Chiar daca e scris la persoana intai imaginea creata te duce cu gandul la zeama fructului, la aroma miezului, la mirosul unui par in toiul verii. Ma intreb daca autorul ar trebui sa scrie despre pepene… oare ce ar iesi.:)