Nostalgii la bătrâneţe
Data publicarii: 2 Apr 2009, în categoria Sensibilitati | 20 comentarii »
Astăzi am chef să mă imaginez bătrân. Da. Am 72 de ani. M-am mutat de la casa de la ţară (foarte aproape de un oraş mediu ca mărime, de altfel) acum 20 de ani. Terminasem de ridicat o frumuseţe de clădire, cu acoperişul în două ape, cu ştreaşini din fier forjat, geamuri cu arcade imense, prinse in structura de ciment a tencuielii, peste care an de an se urca, cu trupul ei timid, o iederă verde, crescută dintr-o singură rădăcină, uitată pe undeva prin grădină.
O curte imensă deschidea un culoar pietruit spre uşa mare, de la intrarea principală, căreia i-am aplicat o yală cumpărată din oraş, direct de la fierăria Fraţilor Brohm. Patina timpului era deja aşezată peste filigranele ei, dar era încă sănătoasă şi avea arcuri puternice, precum şi un design deosebit, vechi, atrăgător. În dreapta uşii, imediat după intrare, trona tăviţa din marmură pentru chei, iar în stânga un cuier mare, Louis XVI, de care stăteau agăţate mai mereu un pardesiu de ploaie şi câteva haide cu care lucram în gradină. Apoi pornea scara interioară… şi totul se deschidea-n lumină.
Şi ce frumoasă mi-a fost viaţa… Îmi trec prin minte, cu o fluiditate ameţitoare, ca-ntr-un film mut, toate secvenţele condensate într-o memorie obosită. Mă gâtuiesc amintirile la fiecare pas. Până şi cârja, bătrâna mea cârjă din lemn de nuc, pe care nepoţeii mi-au încrustat şi suprapus de-atâtea ori numele, mă face să-mi derulez amintiri ce mă apropie cu fiecare cadru de imediata-mi trecere.
Şi voi trece… curând. Sunt singur, şi vechile alinări pe care-mi sprijineam odată bătăile inimii au îmbătrânit în pas cu fruntea-mi adâncită-n ceafă. Soţia a trecut demult. Nepoţii s-au căsătorit departe, strănepoţii nu-mi cunosc nici cârja, nici pe mine. Niciodată curtea nu mi-a fost mai pustie, frunzele nucului mai tăcute şi iarba mai fragedă-n grădină. N-are cine să-i mai calce dezlânarea. Şi nici să-mi scrie numele-ncrustat în lemn.
Şi totuşi e… a câta primăvară-mi continui hrana din nostalgii perene?
Within Temptation – Memories
Să nu fiţi trişti la bătrâneţe. Odată cu-amintirile nu pleacă nimic din ce-am avut. Doar fruntea ni se schimba… Şi ochii ce devin mai trişti.
la 72 esti / vei fi inca tanar… mi se pare devreme sa te gandesti la trecere…
mai poti sa organizezi inca multe petreceri
Vârsta nu stă într-o cifră, ci în experiența dobândită, în visele împlinite, în aminitrile colecționate.
Ador Within Temptation.
Vrei sa venim la tine, sa fie veselie si galagie de oameni batrani in curte? Facem un campionat de bridge si punem ca premiu o bicicleta noua.
si ce se intampla atunci cand vei… muri?!
damn, sunt uber mohorat
“…şi totul se deschidea-n lumină…” Iubesc lumina! Casa din visurile mele se deosebeste prin lumina ce ii incalzeste fiecare camera
As fi putut citi (de mult) tot ceea ce ai scris, dar prefer sa las mereu ceva ce voi citi in viitor, sau poate voi cauta sa recitesc putin din ceea ce m-a facut sa zambesc in datile trecute cand am intrat pe blog-ul tau.
Asta pentru ca imi place modul tau poetic in care scrii.
De fiecare data cand m-am imaginat batrana, m-a speriat acelasi gand: atunci voi fi pierdut multe persoane dragi… care vor fi “trecut” deja.
@ ajanina, niciodata nu e prea devreme sa ne gandim la trecere. In ziarul la care mai lucrez, zi de zi sunt stiri cu accidente mortale. Deci…
@ Ilana, totusi, anii se masoara in cifre. Amintirile sunt in cufar.
@ nina, cine sa se mai dea pe bicicleta? Crezi ca mai putem? Eventual punem in joc o carja noua, Gucci. Cine castiga carja organizeaza urmatorul concurs. Hopa, stai ca au venit nepotii. Acum au intrat pe poarta. Mai vorbim.
@ envi, ce se intampla atunci cand voi muri? Iata raspunsul: “Apoi pornea scara interioară… şi totul se deschidea-n lumină”.
Mai mult de atat…
@ madi, pai ce ne-am face noi fara lumina? De asta mi-e teama si mie: de chinul amintirilor cu persoane dragi. Amintirile traiesc mai mult decat noi.
Cum de-ai ajuns sa te gandesti la…marea trecere?:) Oricum, superba confesiunea ta. Melodia la fel.
Lumina in suflet:)
Imi este greu sa ma vad in viitor, asta pentru ca-mi este frica de trecerea nebuna a anilor. Si nu inteleg de unde temerea asta.
Fantastica postare, bravo!
Intr-un fel, intr-un astfel de loc ma imaginez si eu la batranete… dar nu singura… macar cu mosneagul meu.
@ Dana, murim im fiecare zi cate putin. Daca n e si aducem aminte de lucrul asta… e foarte bine pentru constitutia noastra morala.
@ mihaela, eu imi vad viitorul foarte transparent. Eu sunt regizorul…
@ Emma, daca te visezi cu mosneagul tau, e bine. Vine o vreme cand nu ne mai dorim altceva decat sa fie cineva langa noi. Iar daca acel cineva lipseste, e de rau. Amintirile ne vor ucide inainte de vreme.
Eu una cred ca poti sa nu ajungi singur.
Chiar daca unii oameni mor inaintea ta.
Copiii, nepotii nu te parasesc daca stii sa tii educi, daca stii sa ii faci sa ramana aproape.
Prietenii poate raman macar putin, daca stii sa ii pastrezi ani de zile.
Se poate…
@ Emma, se poate, dar e greu. De la o vreme cam fiecare isi vede de viata lui, iar batranetea devine o povara pentru cei tineri.
Povara? Oare cei tineri cand au fost prea tineri sa isi poarte singuri de grija au fost o povara?
Nicidecum… cand iubesti pe cineva, il ingrijesti cu toata bucuria, nu devine o povara.
Sa iti vezi de viata ta, nu inseamna sa uiti de cei mai in varsta, de parinti, de bunici, sa ignori, sa nu ii vizitezi cat de des poti, sa nu dai un telefon.
Nu e greu, e foarte usor cand totul vine din iubire si recunostinta.
Si nu vorbesc pur teoretic aici; e si practica mea.
la 72 de ani esti un pic peste jumatatea vietii. Uite aici dovada vie: http://englishrussia.com/images/oldest_woman/1.jpg