Carpe the diem
Data publicarii: 17 Noi 2009, în categoria Sensibilitati | 6 comentarii »
Am o nepoată de aceeaşi vârstă cu mine. Locuieşte în Belgia şi are o minunăţie de fetiţă, frumoasă foc şi dulce ca o bomboană cu lapte. I-am urmărit evoluţia în sus, pe scara liniarului lui Danonino, de când era de una bucată zile şi până acum când, în decembrie, va face 4 anişori.
Deşi nici eu, nici soţia nu suntem mari fani ai linguşelii pe lângă copii, ai pupăciunilor care lasă largi şi spumoase urme de bale pe obrazul fraged de lapte al mititeilor şi pe care şi le şterg amarnic cu colţul mânecilor ca pe mucii fosilizaţi pe dedesubtul nărilor, am încercat să ne apropiem de ea cât am putut, fără a profita în exces de foarte puţinele momente când ne vedeam. La îndemnul stăruitor al maică-sii (alias “Sanda” din comentariile numeroase la posturile anterioare), fetiţa ne dădea şi nouă, cu mare zgârcenie, câte un “hug”.
Nu ştie bine româneşte, aşa că dacă am fi încercat măcar să încropim vreo construcţie neaoş românească, cu accente de glumă de la gura sobei, savurate de babele care mi-au umplut obrajii de scuipat când aveam şi eu 2-3 ani, ne-am fi luat-o peste bot (aşa cum o cam ia mereu bunicul ei, alias cumnatul meu, alias soţul soră-mii) cu construcţia care, deja, i-a intrat în mod curent în limbaj (şi o înţelegem perfect de ce) – “You not funny! Aaaaa.” Şi fuge ca arsă în braţele maică-sii. E atâta de dulce, că-ţi vine să o strângi în braţe cu toată forţa, dar dacă-ai mai prinde-o… Abia, abia când o roagă maică-sa să ne dea un “hug” se lasă înduplecată şi te strânge pe după cap fix 1 secundă şi jumătate, apoi te lasă şi pe-aci ţi-e drumul.
Ei, într-una din serile acestei săptămâni, după ce am văzut casa pe care nepoata mea cu soţul vor să şi-o cumpere în SUA, gândurile mi-au zburdat de câteva ori în viitorul nu foarte îndepărtat şi, cum am eu talente de a visa filme, m-am imaginat dintr-o dată în SUA, fix acolo, împreună cu soţia, la ce eveniment credeţi? Tocmai la nunta fetiţei. Şi-o vedeam în rochie de mireasă în faţa acelei case, cu aranjamente florale ca-n filmele americane, cu scaune albe, cu alei cu flori, cu nuntaşi, cu tort şi şampanie etc. Şi noi toţi pe lângă fericirea ei.
Cred că pentru mine a fost cel mai nostalgic moment din acest an. Un nod mare de amintiri mi s-a pus în gât şi mi-am dat seama că atunci când vom merge la nunta nepoată-mii, noi nu vom mai fi aceiaşi. Mă vedeam cu păr cărunt, la o vârstă mijlocie, când încep bolile să-şi lege şireturile pe trupul nostru şi când orice ai face sau ai vrea să faci nu mai are nici un dram de zburdălnicie ori de naivă tinereţe.
De câteva zile cuget la panoplia de momente pe care încerc să le trăiesc acum, dar cu gândul aruncat peste vreo 30 de ani, atunci când voi regreta că nu mai pot schimba trecutul şi când voi fi agresiv de supărat că mi-am distrus prezentul, sugrumându-i savoarea cu griji despre viitor. Nu voi regreta nimic din ce-am făcut. Voi regreta, ca şi acum, lucrurile pe care nu le-am făcut, dar pe care aş fi vrut şi aş fi putut să le fac.
Aceeaşi senzaţie o am de câte ori citesc acest poem al Magdei Isanos. Îl redau în întregime, pentru că versurile lui au reuşit întotdeauna să-mi aducă pe retină un buchet gros de nostalgie a timpului pierdut.
„E-atât de trist să cugeţi că-ntr-o zi
Poate chiar mâine, pomii de pe alee
Acolo unde-i vezi or să mai steie
În vreme ce noi vom muri.
Atâta soare, Doamne, atâta soare
O să mai fie-n lume după noi
Cu mii de anotimpuri şi de ploi
Cu zori din care şiruie răcoare.
Şi iarba asta o să mai răsară
Şi luna tot aşa o să se plece
Mirată, peste apa care trece
Noi sigur n-o să fim a doua oară.
Şi-mi pare aşa de rău că se mai poate
Găsi atâta vreme pentru ură
Când viaţa nu-i decât o picătură
Între acest moment şi celălalt.
Şi-mi pare ne-nţeles şi trist
Că nu privim la cer mai des
Că nu culegem flori, că nu iubim
Noi care-atât de repede murim!”
Şi parcă nostalgia e şi mai mare când văd că timpul trece, iar petele de amintiri pe care le lăsăm în urmă le curăţăm rapid cu grijile ucigătoare de prezent.
Aşa e viaţa… Unii se nasc spre a muri (ca Eminescu), iar alţii se nasc pentru a regreta la bătrâneţe că n-au trăit intens nici la 20 de ani. Noi în ce categorie intrăm?
)) Asa iti lauzi tu vecinii:P
eu cred ca m-am nascut sa raman copil si sa mor in joaca
Mai multe lacrimi mi se aduna la coltul ochilor mei mijiti de emotie..Multumesc mult si cu un ¨hug¨ mare pentru frumoasele cuvinte scrise la adresa ingerasului nostru. Anii trec, la fel si noi..Ma uit la Brianna care a crescut ca si femininul lui Fat Frumos, si imi dau seama ca asa vor trece anii: repede, mai repede si uluitor de repede. Savureaza clipa- imi spun mereu- nu ne mai intalnim veci cu acesti ani. Uf, de ce trebuie sa imbatranim si sa ne prindem cu viata asta care nu ne mai lasa ragaz? Mereu vom avea belele, dar cum le ¨traim¨si le descurcam it´s on us…Fiti voiosi, lasati tristetea! Viata lunga romanilor si mai multa rabdare cu viata! Una avem, doar una.
Indiferent din ce categoria facem parte… trebuie sa ne orientam spre “Traieste clipa!”… si asta cat mai curand!
Carpe diem, bun îndemn! Doar că nu-i aşa simplu. Sau nu vrem noi să fie simplu, Dumnezeu ştie!?
Mi se pare totul in SUA atat de artificial. E departe de a fi taramul fagaduintei.
As alege oricand Europa in locul SUA.
Dar bafta in ceea ce vrei sa realizezi!
@adezivi,
SUA este o tara alcatuita din 50 de tarisoare. Vei avea atatea opinii despre tara asta, cate locuri vei vizita. Am reusit sa vad in mare parte centrul, sudul si estul, si crede-ma, ca superficialitatea este a celui care o vede. Nu iau apararea nimanui, si eu sunt dezamagita la multe cum se rezolva acolo, dar dupa cate tari am vizitat (aprox 24) si am trait in, SUA detine the lesser evil from all evils. Este tara cu comfortul cel mai mare, si cand ai familie, asta vrei. Tara faguintei in limitele fagaduite. high hopes won’t take you anywhere, crede-ma. Daca ar fi dupa mine, nu as alege nici o tara dintre cele vizitate, toate au rele si bune. Dar nu conteaza unde esti, ci cum traiesti! Hai sa scoatem ce e mai bun din tarile unde locuim!