Scurtă meditaţie la Săptămâna Mare
Data publicarii: 15 Apr 2009, în categoria Ganduri apriori-post | nici un comentariu »
Zilele de luni, marţi şi miercuri, pe care Biserica le numeşte mari şi sfinte, au în interiorul derulării liturgice a Săptămânii sfinte, un scop bine definit. Ele situează sărbătorile în perspectiva sfârşitului, ne reaminteşte sensul eshatologic al Paştelui.
În mod frecvent Săptămâna sfântă este considerată ca o „frumoasă tradiţie”, o „datină”, o dată importantă a calendarului. Este evenimentul anual aşteptat şi iubit, Sărbătoarea „respectată” încă din copilărie, în timpul căreia încântă frumuseţea slujbelor, fastul rânduielilor şi în care creştinul se agită pentru a pregăti masa pascală, care nu este de mai mică importanţă. Apoi, odată împlinite toate acestea, ne reluăm viaţa normală. Dar avem noi cunoştinţă că „viaţa normală” nu mai este posibilă de când lumea a respins pe Mântuitorul său, de când „Iisus era trist şi abătut…”, de când sufletul Său a fost „trist până la moarte…” şi fiindcă El a murit pe Cruce ?
Era binele oamenilor „normali” care strigau: „Răstigneşte-L!”, al oamenilor „normali” care au scuipat asupra Lui şi L-au ţintuit pe Cruce. Dacă ei L-au urât şi omorât, este pentru că El a venit să răvăşească şi să tulbure viaţa lor normală.
Era o lume perfect „normală” care prefera întunericul şi moartea, luminii şi vieţii… Prin moartea lui Iisus, lumea „normală”, viaţa „normală”, au fost definitiv condamnate. Sau mai exact, ele şi-au descoperit natura lor adevărată şi „anormală”, incapacitatea lor de a primi lumina, puterea teribilă pe care răul o exercită asupra lor. „Acum este judecata acestei lumi” (Ioan 12,31). Paştile lui Iisus înseamnă sfârşitul Său în „această lume” şi, de atunci, ea (lumea) este „la al său sfârşit”. Acest sfârşit poate să se întâmple peste sute de secole, însă aceasta nu strică cu nimic natura timpului în care noi trăim, care este „cel din urmă timp”. „Chipul acestei lumi trece” (I Corinteni 7,31).
Paştile înseamnă „trecere” pentru evrei; sărbătoarea Paştelui era comemorarea anuală a întregii lor istorii ca eliberare şi a eliberării ca trecere din robia egipteană în libertate, de la exil la pământul făgăduit. Paştile era de asemenea, prefigurarea ultimei treceri, cea de la moarte la viaţă, din această lume veche în lumea nouă, în perioada nouă a împărăţiei lui Dumnezeu. El a făcut posibilă pentru noi această trecere. Trăind „în această lume”, noi putem deja „să nu fim ai acestei lumi”, aşadar liberi de robia morţii şi de păcat şi părtaşi „lumii viitoare”. Însă ne trebuie pentru aceea să realizăm propria noastră trecere, să condamnăm pe vechiul Adam în noi înşine, să îmbrăcăm pe Hristos în moartea Botezului şi să avem propria noastră viaţă ascunsă în Dumnezeu cu Hristos, în „lumea viitoare…”
Paştile nu mai sunt deci o comemorare, frumoasă şi solemnă, a unui eveniment trecut. Sărbătoarea este însuşi evenimentul exprimat, dăruit nouă, eveniment eficient întotdeauna, care descoperă că lumea noastră, timpul nostru şi viaţa noastră sunt la sfârşitul lor, şi care anunţă începutul vieţii noi. Rolul acestor prime trei zile ale săptămânii sfinte este, în mod sigur, acela de a ne pune în faţa sensului ultim al Paştelui, de a ne pregăti pentru a-l înţelege în toată amplitudinea sa.
(Din “Drumul Crucii”, Alexander Schmemann)
