Ostentaţii
N-am mai scris de mult pe blog. De-aşa de mult timp, încât acum nu mai ştiu despre ce să scriu sau, dacă scriu, să comunic ceva interesant, atractiv, lizibil cu mintea, digerabil şi plăcut la (bun)gust.
Am fost extrem de ocupat. Nu e o scuză, dar şi acum sunt. Foarte. Evenimente importante nu mi se întâmplă des, aşa că nu pot inventa scenarii, cum fac alţi bloggeri, cărora li se întâmplă ceva inedit în fiecare zi. Să nu-mi spuneţi că de fapt sunt lucruri banale, dar spuse altfel, că nu vă cred. Sunt banale şi ceea ce e banal nu se poate ridica din ridicol nici cu macaraua mânuirii de cuvinte. Sunt puţini bloggeri macaragii de cuvinte. Ei au un trafic infim şi scriu pentru că explodează de-atâta inspiraţie. Alţii scriu că trebuie să-şi întreţină reclamele pe blog.
Mă contraziceam cu un poet, odată, când îmi spunea că el scrie doar pentru sine şi că nu-l interesează părerea celorlalţi. L-am înţepat până la sânge: atunci ce cauţi în cenaclul ăsta?
Nu scriem pentru noi. Nu scriem că aşa ne simţim noi bine şi că vrem să ne aşternem gândurile pe foaia de blog. Scriem pentru ceilalţi, aşa cum fac toţi scriitorii, cu raportul cuvenit înţeles: blog – carte. O mare diferenţă de autoritate în domeniu.
Scriem pentru că vrem feedback. Prin urmare, scriem din vanitate. Orice scriitor, cu raportul cuvenit înţeles: blogger – scriitor de carte, are un dram de vanitate obscură care-l face uneori ridicol de naiv (Coehlo, Brown, Levy), iar alteori vanitos de genial (Hugo, Rebreanu, Petrescu, Joyce, Marcel, Bergson, Coleridge).
Scriem pentru că ne vrem citiţi şi avem mijlocele la îndemână să verificăm la sânge fiecare IP care coboară din matrixul serverelor gigant în umilul nostru PC, ca să-şi facă loc printre multe alte treburi importante pentru o doză limitată de linişte, pe care-o oferim celor care ne vizitează şi ne scrutează ideile.
Şi mai scriem pentru cei care ne-au apreciat scrisul, maniera de împletituri ale frazelor, ideile non-geniale, pentru că tot ce e genial a fost descoperit înaintea noastră, gândurile nostalgice sau frustrările ordinare de zi cu zi.
Scriem din obligaţie şi vanitate faţă de noi înşine. Ne impulsionăm să redactăm ceva când vedem că blogul stagnează doar de dragul fidelilor cititori care-şi aruncă mouse-ul pe linkul către noi. E un exerciţiu benefic, vizionar, bun şi cu bătaie lungă pentru cei care vor trece progresiv la scrisul de cărţi.
Deci… când vom recunoaşte că vrem altceva?
No related posts.
)) vaii 
Alle e de acord cu tine.
Chestia asta ai zis-o si la blogmeet, si ma bucur ca acuma ai expus-o mai pe larg.
mhmmmm pai eu cred ca omul scrie pentru ca nu poate sa exprime ce vrea dansand, sau cantand. sau altii nu scriu, dar picteaza.
cred ca omul, daca nu s-ar fi putut exprima, sau arata lumii ce crede ( indiferent daca stie ca poate sunt niste tampenii sau niste chestii pe care el le crede super-geniale) – ar fi o creatura teribil de trista.
Teribil de moarta, @ Alle.
voiam sa pun, langa adjectivul “trista” si “funebra”, da’ ma gandeam ca nu suna bine.
) da, d’acorrd
[...] This post was mentioned on Twitter by alle and Liviu S.. alle said: RT @Bungust: de ce scriem pe blog? din vanitate. http://bit.ly/42HMHX [...]
Mda, si FFD cam e de acord
Pai sigur ca vrem feedback=vrem apreciere=vrem o masura si o confirmare externa a valorii pe care ne-o banuim dar ne e teama sa o trambitam noi insine 
Plus ca mai scriem to vent and to release pressure.
E un exercitiu exhibitionist, da
De exemplu la mine nu prea comenteaza nimeni desi cititori sunt destui. Explicatia reala n-am gasit-o inca. Poate fac un sondaj
Ipoteza ta pune sub semnul indoielii intreaga autenticitate a feelingurilor si gandurilor pe care o persoana (refuz s-o numesc bloger) le asterne in spatiul sau personal.
Trist.
De acord ca simpla actiune de a-ti face publice scrierile denota o doza deloc neglijabila de voyeurism si, de ce nu, o nevoie declarata de feedback… insa pana la a spune ca tot acest “act creativ” este pus in slujba orgollilor si a vanitatii mai exista, totusi, cateva cateva masuri intermediare… sau nu?
@ Carla, exista si cateva masuri intermediare, normal: bunul simt, ascutirea mintii, invatarea cu scrisul, pasul sprea scriitura serioasa de carte, exercitiu de frazare, terminologiile, simtul cuvantului, esteticul etc.
[...] E gresit cu ceva ca vreau mai mult? Poate daca n-as vrea, as lasa-o balta cu totul. Ca n-are rost sa scriu pentru nimeni, asa cum sustii tu ca faci. Faptul ca ma intereseaza traficul sau feedbackul primit nu e o greseala din partea mea si nici o copilarie. Ca spui tu ca nu te intereseaza traficul… asta e vrajeala blogggerului incepator. Da, stiu cum e sa-l ataci pe Zoso, si eu l-am atacat prosteste (citeste postul ala si spune-mi ca nu gandesti la fel). Daca nu te intereseaza deloc traficul si cititorii fideli, am sa-ti cumpar un caiet studentesc si vei scrie acolo. Si de fiecare data cand il termini, vin si-ti aduc altul. Acolo vei fi doar tu cu textele tale (care chiar sunt texte ok). App, fa-ti timp si citeste si asta [...]
Liviu, exact.
Pana la urma, ar fi bine sa ne pastram luciditatea de a scrie in limitele pe care ni le trasam personal… limite care au rol nu atat rol de frana, cat rolul de a ne pastra o directie si cateva repere.
Ce dragut cand pomenesti ca n-ai mai scris de mult, “de-asa de mult timp”, dupa o pauza de 9 zile
Asta dovedeste ca te-ai obisnuit cu “confesiunile” facute aici, aproape zilnic sau , oricum, la intervale mici..
Important e sa comunicam ceva pana la urma. The rest is history..
Eu, personal, nu-mi bat capul cu motivele pe care le au unii sau altii de a scrie in bloguri – nici macar cu ale mele, de fapt
Nevoie de confirmare a “valorii” pe care noi o dam gandurilor asternute pe blog nu este neaparat motivul principal de blog. Personal, am avut primul blog acum 3 ani, aproape 4, si l’am deschis in ideea de a comunica liber, si totodata de a intra in contact cu gandiri noi, viziuni noi si a dezvolta subiecte noi de discutie din care sa invat ceva bun