La inceput de post

Nici nu stiu daca e primavara afara. Nici nu cred ca e primavara, de fapt. N-a inviat nimic din istetimea naturii. Cladirile isi pastreaza cenusiul etern-comunist pe fiecare fatada, iar trotuarele sunt la fel de pline de mizerie ca si cand nu oamenii civilizati le-ar calca, ci hoarde nesfarsite de isterici anti-bun simt. Nu filosofez despre mizeria lumii si antagonicul bun simt al micii comunitati de romani care nu i-au uitat definitia. Sunt doar imun la analgezicul privirilor care se vor a fi de bon gout, sa vada in toate frumosul, iar din urat sa creasca flori de mucigai.

Si totusi, liminite de ganduri sclipesc pe fruntea cerului si-mi arata la fiecare plesnitura de idei semi-obscure ca intentia mea de a ascunde sub presul civilizatiei insusirile pestilentiale ale omului fara semnificatie, ale vedetei crescute din tulpina camerelor de luat vederi (care camera, intre timp, a devenit parte integranta a corpului, cu care treieste intr-o simbioza parazita aproape de perfectiunea efemerului), ale stirilor macabre si pline de sange si acte legate de organe genitale, in speta italiene, ca lumea mea nu se intrezareste prin desisul acesta, ci se afla cu mult inaintea lui.

Ne plangem mereu ca suntem nevoiti sa engurgitam balariile pe care televizorul ni le inoculeaza ca unor legume fara constiinta. Dar televizorul nu ne da oare ce vrem, ce cerem, ce vrem sa obtinem? La inceputurile civilizatiei umane, omul nu avea de ales. Constiinta i-a dat apoi capacitatea miscarii libere si darul infinit al punerii in practica a celor mai bizare idei. Evul mediu ne-a indoctrinat in stiinte ce le putem asocia lui Janus, zeul roman cu doua fete intr-un singur cap. Modernitatea ne-a pus pe paine posibilitatea, declinarea eului, eficacitatea ideii si productivitatea ei, iar post modernismul ne-a umplut de optiuni. Tehnica ne-a aratat adevarata valoare sau ne-a demonstrat lamurit cine ori ce suntem. Televizorul si adictia la valoare/non-valoare ne cerne caracterul, placerile, intuitiile, modalitatea de exprimare si expresivitatea sociala.

Nu suntem produse media puse in rafturile din supermarketurile super-luxoase ale civilizatiei pe care ne-o deplangem cu fiecare ocazie. Suntem constiinte si suferinte, in acelasi timp. Suntem demnitati si diminutive ale divinitatii, co-participanti la eternizarea lumii. Cu violatori cu tot, cu criminali cu tot, cu tigani cu tot. Vrem sa ajustam vesnicia dupa propriile noastre posibilitati. Si o putem face, curajul fiind veriga lipsa din caracterele noastre. Nu suntem o natie batuta de soarta si nici un cadavru resuscitabil al comunismului. Ne-am dezlipit acum 19 ani padelele de resuscitare, chiar daca aparatul a luat foc din cauza hipertensiunii acumulate in 50 de ani de greutati si taceri inabusite, mute.

In fiintele noastre, adanc infipte intr-o istorie vitregita de nedreptati si uriase greseli neasumate, suntem OAMENI. Iar demnitatea si bunul simt nu ne parvin nici din TV, nici din Cancan, nici din Gandul, ci din constiinta ca lucrurile bune au o finalitate buna, pe cand cele rele n-au niciuna. Suntem fiinte la-nceput de Inviere, iar micile noastre infinitati interioare ni se lipesc de multe ori de Cel Inviat ori de Crucea unsa cu sange si lacrimi, pierduta undeva intr-o istorie pe care numai Biblia o mai stie.

Drumul spre lumina e pavat cu post si cu trairi iesite din obedienta fata de cotidian, de stresul de zi cu zi, de robotii care am devenit intre timp. Un mare om vorbea de “tristetea stralucitoare” pe care o putem citi pe chipurile arse de greutati ale omului ce se dedica in tot ceea ce face bunului mers al lumii si lui Dumnezeu. Stigmatele rautatii isi inchid ranile pline de mucozitati infestate si o calma durere se naste in efortul de a-ti pregati fiinta pentru lumina. Pasul spre primavara a inceput cu trecerea peste pragul batatorit de smerenie al postului mare.

Nu sunt idealist. Dar ce-ar fi sa uitam pentru cateva saptamani de toata tarasenia care se intampla de atata timp in tara noastra, in viata noastra, in noi? Sa fim mai buni, sa ne curatim simturile, sa ne spalam pe maini de rautati, de mici invidii, de lucrurile slabe pe care le gandim sau pe care le facem. Sa ne intoarcem privirile spre noi, sa ne restartam sistemul interior de rulare a aplicatiilor sufletesti si sa ne prezentam cu desktopul curat la Inviere, luand lumina cu mainile libere si cu gandurile nivelate,  primenite, asezate cap la cap, ca pentru eternizare. In miljocul marii din noi, cu capul in palme, ravnind la tot ce e mai bun si mai frumos.

E greu? E chiar asa de greu?

Te-ar mai putea interesa:

• 6 puncte despre Parcul Custozza sau ce se pierde cand ceva se castiga?!
  Evenimentele şi campaniile legate de Par...
• Comoara din Cetate nu e pentru aroganti
  - E pentru oamenii cu viaţa îndesată în ...
• Trei ganduri la 30 de ani
  Când te îndrepţi cu paşi repezi spre 30 ...
• Orasul minier si muntele cu aur
  Toată lumea ştie şi e conştientă că oric...

Taguri: biblia, Cancan, eternitate, istoria romanilor, postul mare, rugaciune, tv