De ce anume mi-e frica?
Data publicarii: 8 Ian 2009, în categoria Ganduri apriori-post | 23 comentarii »
Am primit o provocare de la Joalex: de ce mi-e mie frica cel mai tare si mai tare? Hm. Nu e greu sa raspund, insa s-ar putea sa am mai multe temeri, pe care nu le voi afisa in intregime, dat fiind faptul ca din fiecare lucru care imi insufla o anumita teama, pot lua si o portie nesperata de curaj. Paradoxal, dar asa este.
Sa trecem la “subect”: mie mi-e frica de inaltimi, de spatii imense, de “vastitati” cu mai multa sau mai putina relevanta pentru altii (important e cata relevanta au pentru mine, nu?). Cand eram mic si mergeam pe la sora mea, care locuia la bloc, etajul 3, ieseam pe balcon si priveam fascinat inaltimea, spatiul acesta indefinit pe care nu-l puteam scruta (si reduce, de altfel) decat cu privirea (la tara, tot cand eram mic, n-a existat deal, munte, rapa abrupta, apa adanca pe care sa nu le fi invins; la oras eram deja rupt de realitatea mea si dadeam ochii cu una ce-mi oferea alte provocari). Ma imaginam mereu, atunci cand masuram, cu ochii lipiciosi si sclipitori de copil, zarea de pe fruntile gri ale “cutiilor cu oameni”, cazand de pe unul dintre colturile ascutite ale blocului din partea dreapta sau stand atarnat, fara scapare, de-o bucata de var ce statea sa se desprinda.
Nu stiu de ce priveam, sinteam si gandeam asa. Probabil era vorba de acea psihoza a omului neobisnuit cu cladirile inalte, a copilului scos din lumea lui si pus in fata unei realitati despre care nu stia mare lucru si pe care vroia s-o cucereasca cu orice pret, asa cum a cucerit imprejurimile pritetenoase ale satului natal, acolo unde eram “maistari” in escaladarea Ghergheleului (pe carari secrete, facute printre tufele de liliac alb si indigo), a Rapii Mari de pe Gorgane si a explorarii Padurii Barcului.
Si totusi, de ceea ce mi-e frica sunt si fascinat. Cand am vizitat Salina din Turda, am fost, pentru cateva ore intr-un fel de high spirit. Am ramas cu gura cascata cand am vazut imensitatea salii mari. Imi tremurau genunchii, dar parca tot mi-as fi dorit sa ma plimb pe marginea de sus. Alex`andra si Ionut stiu despre ce vorbesc.
Raman pana la urma la cuvintele lui Nietzsche: Ceea ce nu te omoara te face mai puternic. Asa o fi?
Dar ceea ce te omoara nu te face mai puternic. Asa ca stai tu linistit ca mie imi tremura chilotii cand ma uit in joc de la o intaltime mai mare de 4 metrii. Si ca sa fie totul complet aveam zile cand visam ca pic de pe un pod si simteam asa cum pic si nu mai ajuns o data jos, desi vedeam asfaltul
are si Nietzsche dreptatea lui. In mod sigur ce nu ne omoara ne face mai rezistenti!
@ Florin, eu visez caderea de pe inaltimi, dar si prabusirea si durere strivirii trupului. Prea multa imaginatie, cred…
@ melissa, are si Nietzsche dreptate in ceva… prea complicat.
Citeam azi o chestie are m-a intristat tare. E vba de Patrick Swayze care stie ca mai are de trait 2 ani cel mult. Ma gandeam cat de infricosator poate fi gandul ca desi toata viata e o numaratoare inversa, numaratoarea ta inversa se apropie de final.
..daca ti-ai sti momentul exact al mortii. Ai putea trai cu acest gand??Ce ai face pana la momentul To?
^ n`as vrea sa stiu niciodata cand voi muri
Salina noastra draga. vaaaaaaaaai, ce dor mi`e de ea. in acelasi timp mi`e si foarte rusine pentru faptul ca, desi stau in Turda, anul asta n`am vizitat`o
? e suuuuuuper
am auzit ca au renovat`o. abia astept sa vad ce imbunatatiri i`au adus.
Salina din Turda nu inteleg de ce te`ai speriat. nu mi se pare chiar asa de periculoasa. mno, bine, ca sunt si treptele alea aiurea amplasate.
aici ma refer la faptul ca sunt pline de sare inghetata si au un grad de inclinare preaaa, preaaa de`am pixu`, astfel ca multa lume neatenta, grabita, sau cu oasele “tatuate” de trecerea timpului isi pot rupe gatul cu usurinta.
vrei adrenalina? vrei inaltime? alpinismu`ti spune ceva
Nu stiu daca e imaginatie sau chiar ceva in subconstient. Eu cand visam ca picam in gol simteam ca imi plezneste inima si ma trezeam in mijlocul noptii respirand greu si cu andrenalina la maxim. Freaky pana la urma, simteam ca ma sfarsesc …
Cate amintiri ai adus in discutie! Pentru mine, din contra, Ghergheleul era cel care-mi dadea aripi si sentimente de “hightitude”..Etajul 3 mi-era prea ordinar, ma uitam in fiecare zi pe geam sa vad ce aduce la alimentara- dorinta mamei-si apoi tot ce observam in zare erau garajele alea facute fara drept(desfiintate acum)si cateva scari de bloc. Mda, spatiile imense ne sperie pe toti mas o menos, dar ne dau o oarecare liniste sufleteasca…Ce nu stii, vrei sa cunosti si sa ‘cuceresti”. Ghergheleul era mirific, cel mai inalt ‘munte” unde puteam scapa in anii copilariei- ani in care inca mai aveam imaginatie si aspiratii infinite..S-au dus anii aia; acum suntem oameni mari si la locul lor (vorba bunicilor), cu responsabilitati si altfel de aspiratii.
Well done uncle!
Nick, uita-te la Dark Victory, film noir din 1939, director Edmound Goulding. Leading actress e Bette Davis (care inca traieste!)In sfarsit, iti va placea, este tocmai despre tema asta; cum ai spus, toti stim ca vom muri intr-un final, dar nu cunostem date exacte. Ma gandesc ca ar fi suparator la culme sa stiu asa ceva, dar sunt convinsa ca as trai altfel decat acum. Stii tu maxima aia “Traieste ca si cum ai muri maine?” Ei, iti da de gandit..Swayze are cancer pancreatic si chiar daca spune ca se simte bine si in putere, nu ii dau mai mult de un an. Matusa mea a murit de boala asta crunta si s-a dus in cateva luni bune..
@ Nicu, daca mi-as sti ceasul mortii, cred ca as face totul ca sa am o moarte buna, nu o viata depravata, cu placeri inghesuite.
@ Alex`andra, eu am fost in vara la salina. Mi-a placut enorm. Ai dreptate cu scarile alea, sunt freaky. Dar daca ai grija, nu e bai. Nu m-am speriat de salina, ci am ramas fascinat de imensitatea ei. Alpinism n-am facut, dar am fost pe Cheile Turzii si am privit varfurile muntelui. De-o frumusete extraordinara…
@ Florin, visele pleaca din inconstient, asa ca cine stie ce frica le-a generat. Problema la mine e ca eu simt si prabusirea, cu durerea ei cu tot. Abia apoi ma trezesc.
@ Sanda, Ghergheleul isi are semnificatia lui aparte in amintirile noastre. Acum nu mai e asa. Oamenii l-au vandut, iar cel care l-a cumparat ne-a distrus cararile facute cu atata pasiune odata, demult…
Mie mi se pare o tampenie ca niste medici (adica oameni ) sa-ti spuna ca mai ai 2 ani de trait. Eu nu cred ca are cineva cum sa stie. Pot spune ca pe baza statisticilor, sau din experienta lor e posibil sa traiasca atat.Asta cred ca te poate sugestiona in mod negativ, sau invers- hai sa traiesc frumos in astia 2 ani sau cati or fi.
Oricum, eu nu cred ca poate sti cineva numarul de zile de trait ale unui om, indiferent de boala pe care o are. Bolile pot fi aceleasi, insa oamenii sint diferiti.
nu pot sa zic decat ca gasesc ca fiind o chestie foarte interesanta frica de spatii mari, deschise… eu innebunesc, oarecum, in spatii mici. mi-am dat seama de asta cand am intrat in vinoteca de la cotnari. dude, are maxim 80cm latime si e inalta de vreo 2 metri, lunga de vreo 100 si ceva. imagine…
ce bine ca mai cunosc pe inca cineva care are frica de inaltime
Si sincer sa fiu Liviu…cand am fost ultima data la Salina asa pupam peretele de langa scari…fereasca Domnu ce frica mi-a fost.Eu intotdeauna mergeam printre ultimii ca vroiam sa ma asigur ca in caz ca se rupe ceva pe acolo macar eu sa scap…si lucru bun am facut…ca dupa ce am fost in sectiunea unde este altarul acela cu Maica Domnului si am dat sa coboram jos…buf o facut cativa si apoi am coborat lejer tinandu-ma de bare de am crezut ca le rup.Asta a fost doar o faza…sa ma fi vazut cand am coborat sa intru acolo jos de tot,am coborat cum am coborat dar cand a venit vorba sa urc inapoi…pfai…cred in 30 de minute am urcat…
Eu si cu Alex`andra te asteptam sa mai treci prin Turda si sper sa ne vedem si sa vizitam Salina impreuna!
Nu sunt de acord, Iulia…Boala e boala, poate dobora pe cel mai puternic om intr-un timp tot atat de scurt (sau indelungat) pe cat poate dobora un om mai “slab din fire”…
Ce fain ar fi sa nu ne spuna doftorii ce avem -si sa lucreze ei la cazurile noastre si cum sa ne faca fericiti din umbra…:) Ideal, nu credeti? Din pacate, doctorii nu sunt cei mai buni prieteni ai nostri doar oameni pragmatici care-si fac meseria.
Sti, deja la mine ii mai mult o stare de disconfort fizica decat o frica in sine. Nu vreau sa o dau in extreme gen parasutism si chestii deastea, dar ca vreau sa pot sa stau pe un bloc de 10 etaje sa ma uit in jos de pe margine fara sa simt deja cum parca ma lasa picioarele si ma apropii de lesin. Dar totusi recunosc, senzatia ii beton.:D
Să nu te temi de necunoscut, atâta timp cât îl explorezi sub Lumina Vieţii, Dumnezeu.
@ Iulia, pai daca medicii stiu si vad despre ce e vorba, ce mai poti sa zici? mai poti consulta si alti doctori, dar daca toti dau acelari verdict… Asta e. Daca te cheama de sus…
@ envi, am uitat sa spun. Bine ca ai adus in discutie si spatiile mici. Tot cand eram mic ma imaginam stand pe spate pe ciment si pe cineva construind un fel de pereti in jurul meu, foarte stramti, care nu ma lasau sa respir. Apoi, imobilizat fiind, imi imaginam durerea picaturii chinezeti. De la explicatia ei a pornit aceasta stare pe care mi-o imaginam.
@ Buddhalova, eram cu sotia si cu inca un prieten foarte bun si cu sotia lui. Zic: hai sa trecem de acest “trespassing” si sa ne uitam ce e dupa balustrada de lemn. Era chiar undeva acolo unde incep salile, dar e interzisa trecerea. Zis si facut. Trecem de balustrada (mai era una chiar pe marginea haului, deci nu ne-am dat chiar asa curajosi). Hai sa aruncam un ban in jos sa vedem cat faca pana la fund. Hai! Si iau eu frumos o moneda de 50 de bani si o arunc in intuneric. Si stam. Si stam. Si ne uitam unul la altul. Si stam. Si ne punem mainile in cap. Intr-un tarziu auzim zgomotul lovirii banului de fund. Dumnezeule, ce adancime. Am zbughit-o de acolo cu inima impietrita. Cand am coborat in sala cea mare, ma tineam de balustrada de zici c-o iubeam din tineretile mele. La urcare, la fel. Dar senzatia… of, ce senzatie.
@ Ioana A., doctorii ne dau verdictul. Restul e tacere…
@ JorjH, in facultate am stat in chirie intr-unul din blocurile turn din fata Cinema Dacia. Un coleg, intr-o dimineata, isi bea cafeaua urcat cu ambele picioare pe balustrada balconului si cu spatele la strada. Stii la ce etaj stateam? La 10.
@ neAnonim, nu ma tem de necunoscutul unde stiu ca e Dumnezeu, ci de inaltimi… si alte spatii fascinante. Acolo unde e Dumnezeu, mai bine zis, unde stii ca e Dumnezeu, necunoscutul nu mai are valoare.
Spre deosebire de tine,eu si intr-un lift as simti ca ma sufoc.Daca merg cu masina mereu trebuie un geam putin deschis,chiar si pe frigu´de afara…Cam multa imaginatie ai nu crezi?
Vreau si eu!