Back from holiday – hepisodu 1

Nici nu mai ştiu dacă am scris ceva pe blog de aşa-de-mult plănuitul concediu pe care l-am aşteptat cu sufletul în biletele de avion încă de pe la jumătatea lui iulie. Cred că doar pe twitteraş am amintit ceva înainte să ne zburdăm pe unde-am plănuit, adicătelea minunata Barhelona (atenţie, Barcelona spun numai turiştii din Bangladesh şi Japonia). Noi suntem latini, monşer.

După multe probleme şi treburi rezolvate (alias nunţi la fraţi, surori, prietini, vecini şi neamuri de departe), zua de 16 septembrie 2009, binecuvântată de Cel de Sus cu cea mai scurtă noapte emoţională existentă, şi-a făcut apariţia într-un mod misterios pe la 5 şi ceva, când soarele nici nu-şi dădea ghes să se trezească: sună telefonul de zici c-am murit şi n-are cine să mă scoale în viaţa de dincolo:

- Alo, Liviu.

- Dea… (recunosc vocea lui Vasi şi după 3 ore de somn)

- Auzi, te-am sunat numa` aşa să văd dacă ţi-ai pus şlipii.

- Mno, zic, cum batăr să nu-i pui, că doar cu asta mi-am stresat soţia vreo câteva ore în zua precedentă.

- No, bine, da` dormeai?

- La 5 dimineata? Nu… Croşetam ceva sfetăre pentru iarnă.

Inchide omu telelefonu şi mă sună ălalalt morning zu – Flo:

- Liviu, auzi, ştii de ce te-am sunat?

- Mno…

- Ţi-ai pus şlipii?

- Bă, voi v-aţi înţăles că mi-i i-am pus, mă? La 2, când ne întâlnim în Câmpia, vă-mpachetez la patefon şi vă tatuez la lobul urechii. Hotărât.

Mai dorm 2 minute şi mă scol. Ce, Doamne, să fac cu cele 10 kile de emoţii care începuseră să fiarbă şi să dea afară din butoiaş?

Ne mai întindem la ceva cumpărături prin Alba, mai împachetăm ce mai aveam p-afară, zdup gentoaia-n Fiatină şi trezeşte caii. Gonim până la Câmpia, bem un vinişor, mânc o persică, povestim, mânc doi ciorchini de struguri, povestim, mai servim un vinişor, mai un strugure, hopa apare şi Flo cu soţia. Parcăm bolidele cu inima strânsă că n-avem maşini dă CJ şi că ne-am putea trezi cu picturi cubiste pe portiere, dar ne trece tracul că, no, n-avem ce faşhe. Autobuz Câmpia – Cluj, taxi aeroport, check-in şi stai la coadă că dihania are întârziere, ne-anunţă Wizzeriştii. 50 de minuţele. Bată-te trenu`, exclam nefericit.

Prima dată cu aveionul pentru ţăranul de la Draşov. Emoţii mai mari decât mine (şi sunt destul de mare, credeţi-mă), emoţii latiFUNDiare de la struguri+piersici+vin, neastâmpăr ca la vo` 200 de domni Goe pregătiţi să meargă cu aveionul pentru prima dată. Râdem de se uită TOATĂ lumea la noi cu ochii mari şi stresaţi, că toţi erau cu voma la gâtlej şi nu puteau scăpa de ea că ronţăiau gumă.

Hopa. Apare măgăoaia. Mare dihania cu scrisul mov – Wizz Air. Mă împac cu gândul că dacă va cădea, măcar nu mor singur şi părăsit, ci cu pretinii lână cap sau cap-în-cap şi cu carnea în carnea lor. Abatoric vorbind. Doar suntem 6 oameni, 3 părechi de soţi şi soţioare.

Ne îmbarcăm, instructaj de zbor, stewardese simpatice, sunet în difuzoare ca la colectiv, dar se-nţelege ce vor să ne spună şi băgăm la meclă. Face dihania un tur al pistei ca să-şi recunoască terenul, aşa cum fac câinii şi caii când se culcă sau când…, suflă tare în motoare, ne bagă în scaune cam cum mă bagă pe mine Fiatina mea de 59 de cai, şi-ncepe să se ridice. Am crezut că m-am drogat cu ceva. Senzaţeonal. Aşia sănzaţâie mai rarrissimo. Eram într-un extaz aerian de zile mari. Ştiam c-o să devin addicted. Eram sigur.

Suflă dihania ce suflă şi ne anunţă o domnişorică cum că ne pregătim să aterizăm în… Paris. Ne dăm două palme să ne dezmeticim după 3 ore de zbor lin şi ne punem miraculoasa întrebare: Tipesa e tot pe avionul nostru sau au transferat-o pe cale aeriană într-alt wizzeraş? Cum naiba să ajungem la Paris dacă noi am plătit pentru Barcelona? Ce, Doamne, să facem în Paris? Ne aruncăm cepele pe fereastră şi vedem marea, vapoarele de croazieră, portul etc. N-are cum să fie Parisul. Domnişoara ori a servit ceva tărie ori s-a emoţionat când a văzut aşa bărbaţi bine ca noi trei. Hotărâm asupra ultimei variante şi şi aplaudăm aterizarea. Băieţi buni piloţii aştia. Le-am zis tuturor că am fost colegi la Şcoala de Aviaţie din Draşov şi că s-au descurcat binişor, având în vedere imensa mea experienţă de zbor de 3 ore. Cum n-am fost colegi? Păi n-aveam şi eu cămaşă albastră ca şi ei? Ei, na.

Ne scobărâm din măgăoaie, intrăm în aeroport, dăm un telefon că n-am căzut în Mediterană, ne luăm bagajele şi le tragem către metrou. 5000 de culoare, 3500 de scări urcate şi coborâte, 200 de întrebări cum ajungem la gară şi din gară la Hotelul Gotico, unde aveam rezerve, ăăă rezervări. Schimbat vreo 50 de metroaie, plimbat la vale prin Barca, 48 de întrebări pe unde e hotelul, îl găsim, ne cacazăm, ieşim la o bere, vedem Barca noaptea, gunoieri, drogăţei, ciudăţei, taximetrişti, ceva poliţie, Rambla, bere la 4 euro pipeta, ne întoarcem, dormim în Gotico ca-n criptele lui Dracula, ne trezim, mâncăm micul dejun, luăm micul dejun, servim micul dejun, mai servim încă ceva din micul dejun, că e bufiet suhedez şi noi suntem nemâncaţi şi nevitaminizaţi, mai engurgităm ceva şi plecăm în Marele Tur al Barcelonei călare pe autobuzele fără capac.

Las povestea până-acilea, că e mai lungă şi să nu vă plicti. Revin şi cu hepisodu 2 şi pun şi ceva pozuţe. V-am pupat pe frontispicii.

Mno, numa` câteva, că restu` le pun pe Flickr, în footer, acilea-n baza paginii.

Te-ar mai putea interesa:

• Habemus ce sa vedem în Alba - Cetatea Alba Carolina
  Cetatea Alba Carolina, această fiinţă vi...
• Monstrii din dulapul meu
  Cine mă cunoaşte ştie că sunt un mare fa...
• Primul concurs de pe bungust.com: Ce semnifica pentru tine Alba Iulia?
  N-am mai organizat până acum niciun conc...
• Dilema veche - un festival fain ca o toamna varatica
  Scriu cu o mare întârziere despre faptul...

Taguri: conditii, wizz air