Orfelinatele romanesti au ramas la fel ca in comunism?!
Primul soc emotional legat de cuvantul “ofelinat” l-am avut la o varsta foarte frageda, cand i-am auzit pe mama si tata vorbind de o finuta de-a loc care, de la varsta de 7 ani, a fost trimisa de parinti la Miercurea Ciuc, la casa de copii cu “dizabilitati”. Vorba vine “cu dizabilitati”. Fata era un pic mai inceata la mine, avea nevoie de mai multa atentie din partea parintilor, de mai mult ajutor la scoala. Invatatoarea le-a sugerat ca ar fi bine sa o plaseze intr-un centru social pentru copiii “mai inceti la minte”, aia care nu pot invata tabla in zece zile. Halal sistem romanesc de invatamant si pe atunci (aviz celor care lauda invatamantul din comunism). Lucrurile se intamplau prin anii ’80, deci intr-o perioada cand Romania era cu un picior in groapa si cu celalalt pe-o coaja de banana. Ceea ce m-a socat si mai tare a fost faptul ca era unica fiica pe care o aveau acesti parinti. Ai mei vorbeau pe sleau de greseala facuta de X si Y, care ne erau si ceva rude, de a-si trimite singurul copil la moarte, caci in mintea alor mei Miercurea Ciuc nu are decat aceasta semnificatie – orfelinatul comunist care a distrus copii. Cand auzeam de conditiile de acolo, ma aciuam pe langa soba si ma bucuram de caldura si mancarea de acasa. Apoi ma ingrozeam, puneam intrebari, ma revoltam si ma bucuram de ce inseamna “acasa”.
Ramaneam zi de zi socat cand mama si tatal fetei le povesteau parintilor mei cat de greu o duce pupila lor acolo: iarna e un frig crancen, multii copii mor degerati, sunt batuti crunt de ingrijitoare, nu au plapume cu care ca se acopere noaptea (mama i-a trimis una, nu stiu daca a mai ajuns la ea, nimeni nu stie), li se fura TOATA mancarea, astfel ca se culca de multe ori fara sa puna nimic pe limba, iar daca ar fi cerut un ceai cald, ingrijitoarele, femei zlataroaie, mari, unsuroase si urate, care tineau 50% din neamuri cu mancarea scoasa din orfeliant, le da “ceaiul” de fiecare zi. Mama, in indreptatirea ei de taranca neaosa, o trasnea de fiecare data pe maica-sa cu cuvinte destul de aspre. Singurul raspuns pe care il primea de la mama fetei era acesta: “Las-o sa stea acolo sa se caleasca”. De parca ar fi pregatit-o de Iraq. Oricum, viata ei dupa 18 ani a devenit un Iraq. Poate chiar mai mult.
Acum, dupa aproape 20 de ani de la revolutie, strainii inca mai fac reportaje despre conditiile inumane in care isi duc viata prin orfelinate copiii parasiti de parinti. Aseara am vazut unul facut de un jurnalist englez. Crud. Cu copii legati de pat, uscati de slabi, care se balangane toata ziua pe marginea patului. Le-am vazut si pe zlataroaiele de ingrijitoare care, la interviuri (care li se iau mai greu decat la cele mai piperate vipuri mondene), spun numai si numai adevarul. Grav. Intr-o Romanie care si bagat capul prin portita Europei cu astfel de cazuri care ingrozeau opinia publica din strainatate.
Ce-am face daca ne-am pune fiecare in pielea copiilor de acolo? Ce-am simti? Daca tu, care citesti acest post, ai fi fost “plasat”/abandonat/trimis de parinti intr-un asemenea loc?
Eu stiu ce-as fi facut. As fi indurat, ca daca nu as fi luat bataie. As fi asteptat pana la 18 ani sa scap. As fi luptat sa imi gasesc adevaratii parinti, dar si adresele “ingrijitoarelor”. I-as fi contactat si le-as fi spus, intocmai ca Liam Neeson in “Taken”: “I will search you. I will find you. And I will kill you”. Pe bune!!!
bietii...
Sunt sigura ca inainte de ’89 pedeapsa corporala si practicile mai mult sau mai putin inumane faceau parte din metodele de invatamant. Stiu asta pentru ca imi aduc aminte de educatori sau invatatori care bateau copiii. La orfelinate cu atat mai mult se intampla asa ceva, pentru ca ingrijitoarele respective aveau putere totala asupra copiilor, si procedau si ele asa cum au fost invatate sa faca.
Dar acum, in vremurile noastre, cu atatea orfelinate particulare si avand in vedere studiile de specialitate care li se cer persoanelor care lucreaza acolo, NU VREAU sa cred ca mai exista cazuri de genul asta (poate cateva, dar nu multe). Am avut ocazia sa vizitez doua orfelinate in care erau conditii decente de cazare iar copiii se bucurau de un tratament cel putin rezonabil.
Sper ca perceptiile pe care le ai tu asupra ideii de orfelinat sa fie doar vise urate. Apropo de asta, auzisem acum ceva timp de un orfelinat din Marea Britanie care avea camere secrete de tortura iar copiii erau violati, ucisi si apoi arsi. Stiu ca am avut cosmaruri la un moment dat in legatura cu asta.
Eu sunt sigur ca mai sunt astfel de orfelinate si azi, in Romania si nu numai. Adevarul e ca sunt putini cei care iubesc copiii handicapati. Majoritatea rad de ei si se bucura ca ai lor nu sunt asa.
Am mai avut o incercare de a-ti scrie un coment, de fapt chiar l-am scris, dar s-a evaporat, nu stiu de ce.
In primul rand imi place foarte mult cum scri. Pt mine nu conteaza vechimea sau o anumita celebritate pe blogosfera ci textele de calitate. Acum pe subiect: orfelinatele au produs in Romania in mare masura ceea ce vedem astazi, adica gunoaie, frustrati, ciudati, nesimtiti, hoti, vagabonzi, violatori, lenesi etc, care in mare masura nici nu contrasteaza prea mult cu mediul in care traiesc deoarece societatea romaneasca este reprezentata de oameni fara caracter. Ca in multe alte situatii nu putem generaliza: sunt si oameni deosebiti, oameni cu bun simt, oameni simpli dar la locul lor si asa mai departe.
Ce naste din pisica soareci mananca: e vorba veche. Asadar din niste parinti dobitoci nu puteau sa iasa genii sau intelectuali rafinati (nu vb de exceptii). Astia suntem: un popor umil si mic cu oameni mici. Nu vedeti ca ne chinuim ca dracu sa ne gasim conducatori buni, dar toti sunt prosti, hoti, lasi si iresponsabili. In fine, ma lungesc.
Daca ai fi stat intr-un orfelinat nu mai stiai nici de “Taken” si poate nu mai aveai nici puterea sau dorinta de razbunare.
In primul rand, mersi mult de aprecieri.
Eu cred ca daca as fi trait intr-un orfelinat acum eram un fel de criminal/hot care fugea de politie.
Nu as fi fost un om normal, nu ca as fi foarte normal acuma, dar no.
In orice caz, imi cautam parintii si ii scuipam in fata. Daca vedeam Taken, faceam ce a facut Liam Neeson, Klar.